Când adevarul e greu de privit: închiderea psihologica
Sunt adevăruri care nu aduc liniște imediata. Nu te fac sa te simți mai bine pe loc. Nu te validează prin aplauze sau printr-un final frumos. Dar sunt adevăruri care, odată văzute, nu mai pot fi negate. Si exact acestea sunt cele care închid cu adevarat un capitol psihologic.
Ce este posibil sa fi văzut fiecare dintre noi
Nu am văzut perfecțiune. Nu am văzut o familie ideala. Si poate nici nu am cautat asta. Am văzut, în schimb, copii care au fost puși , prea devreme, în poziții emoționale care nu le aparțineau. Am auzit reproșuri care nu ar fi trebuit sa existe într-o relație părinte-copil. Am simțit tensiuni, frica, vinovăție, nevoia de control. Nu prin declarații directe. Ci prin lucruri mărunte, spuse „în treacăt”. Prin replici aruncate. Prin reacții disproporționate. Prin tăceri. Acestea sunt lucrurile care nu pot fi explicate rațional, dar care sunt resimțite profund.
Ce nu am putut ignora
Poate multi dintre noi, am realizat prea târziu ca nu eram într-o relație doar cu un om. Eram într-o dinamica emoțională veche, nerezolvata, transmisa mai departe. Am înțeles ca nu putem construi siguranță acolo unde trauma este negata. Ca nu putem crea echilibru acolo unde durerea este proiectata. Ca nu putem oferi liniște acolo unde haosul a devenit normalitate. Si nu pentru ca n-am iubit. Ci pentru ca iubirea noastră nu este suficienta atunci când adevarul este evitat.
De ce nu este rolul nostru sa reparam
Exista o capcana subtila în care intra oamenii empatici: cred ca dacă înțeleg suficient, dacă iubesc suficient, dacă rămân suficient, lucrurile se vor schimba în bine. Dar nu se schimba. Traumele vechi nu se rezolva prin prezenta unui partener de viata. Rănile din copilărie nu se închid prin promisiuni de adult. Iar durerile negate nu dispar doar pentru ca cineva nu le vede. A încerca sa salvezi pe cineva care nu se vede rănit este o forma de auto – anulare.
Ce rămâne după ce nu te mai minți
Rămâne durere, da. Rămâne tristețe. Rămâne gol. Dar rămâne și ceva esențial: claritatea. Claritatea ca nu ai fost nebun. Claritatea ca nu ai exagerat. Claritatea ca ai simțit ce era de simțit. Si poate cel mai important lucru: rămâne demnitatea de a pleca fără sa distrugi, fără sa acuzi, fără sa te pierzi.
Concluzie
Nu plecam pentru ca nu am iubit. Nu plecam pentru ca nu am încercat. Nu plecam pentru ca a fost greu. Plecam pentru ca am văzut. Si pentru ca, odată ce vezi, nu mai poți trai ca și cum nu ai fi văzut nimic.