Despre relațiile trăite din adaptare, nu din conexiune
Exista relații care nu sunt construite din iubire, ci din obișnuintă, confort și funcționalitate. Relații care nu dor, dar nici nu hrănesc. Care nu distrug, dar nici nu cresc. Ele nu sunt neapărat toxice la suprafață, însă sunt profund lipsite de viata emoțională. In astfel de relații, deciziile majore – inclusiv căsătoria – nu sunt rezultatul unei alegeri afective profunde, ci al unui calcul interior de tipul: „Ne înțelegem, e liniște, e stabilitate, asa trebuie sa fie.” Aceasta nu este iubire. Este adaptare emoțională.
Atunci când cineva spune ca nu a simțit iubire la începutul unei relații, dar a ales sa rămână ani de zile, semnalul psihologic e clar: nu a ales din dorință, ci din comoditate afectiva.
Acest tip de relație :
- nu este trăită din interior
- nu se bazează pe conexiune autentica
- ci pe roluri : soț, soție, părinte, „om serios”
Viata devine un set de obligații bifate corect, nu o experienta simțită.
Supraviețuirea emoțională, nu viata afectiva
O relație funcțională poate arata „bine” din exterior:
- exista organizare
- exista responsabilitate
- exista cooperare
Dar lipsește contactul cu sinele emoțional. Nu se vorbește despre suflet, ci despre program. Nu se simte iubirea, ci se administrează viata. In timp, aceasta forma de existenta duce la:
- dezvățarea de a simți
- normalizarea golului afectiv
- convingerea ca „atât se poate”
Mecanismul de adaptare
Pentru a putea trai ani într-o relație fără iubire, psihicul dezvolta un mecanism clar:
- emoțiile sunt puse în stand-by
- nevoile sunt minimalizate
- dorințele profunde sunt negate
Nu pentru ca nu exista, ci pentru ca par prea periculoase. Astfel se formează un nucleu de deconectare emoțională , care nu pare o problema … pana când apare ceva diferit.
De ce iubirea adevărată sperie oamenii care au trăit fără ea
Problema nu apare în relațiile „liniștite”. Problema apare atunci când, pentru prima data, cineva întâlnește iubirea reala.
Când apare ceva viu
Iubirea autentica aduce:
- apropiere
- intensitate
- vulnerabilitate
- oglindire profunda
Pentru cineva obișnuit sa trăiască „pe linia de plutire”, acest tip de iubire nu este perceput ca dar, ci ca o amenințare. Nu pentru ca ar fi falsa. Ci pentru ca activează exact ceea ce a fost îngropat ani la rand.
Confuzia dintre siguranță și iubire
Multi oameni confunda:
- siguranța cu iubirea
- liniștea cu conexiunea
- lipsa conflictului cu sănătatea relațională
Când apare cineva care iubește profund, cald, implicat, apare și frica:
- frica de a simți din nou
- frica de a pierde controlul
- frica de a fi văzut cu adevărat
Astfel, iubirea este reinterpretata ca presiune, pericol sau destabilizare.
Sabotajul conștient
In loc sa rămână, sa crească și sa se deschidă, apare un tipar previzibil:
- retragere emoțională
- răcire
- sabotaj subtil
- rănire prin distanta
Nu pentru ca persoana nu a simțit nimic. Ci pentru ca a simțit prea mult, fără sa aibă resursele emoționale necesare pentru a gestiona asta.
Iubirea ca oglinda
Pentru un psihic adaptat la supraviețuire, iubirea reala funcționează ca o oglinda dureroasa:
- arata golurile
- arata anii trăiți fără profunzime
- arata ce a lipsit
De aceea, uneori, iubirea nu este respinsa pentru ca nu este suficienta, ci pentru ca este prea adevărată.
Concluzie generala
Nu toți oamenii care pierd o iubire profunda o pierd pentru ca nu au simțit-o. Unii o pierd pentru ca nu știu ce sa facă cu ea. Au învățat sa supraviețuiască, nu sa trăiască. Au învățat sa controleze, nu sa se abandoneze. Au învățat sa tacă, nu sa simtă.
Iar când iubirea cere:
- vulnerabilitate
- asumare
- renunțare la control
devine mai confortabil sa distrugi ceea ce nu poți duce, decât sa crești în interiorul ei.