Exista un moment în viata unui om în care obosește. Nu de conflicte. Nu de discuții. Nu de diferențe. Obosește sa repare ceva ce nu a fost niciodată recunoscut. Poate ai fost calm când era haos. Poate ai fost echilibru când era furtuna. Poate ai fost o voce joasa când alții ridicau tonul. Si nimeni nu te-a întrebat cum e sa fii mereu cel stabil.
Oboseala invizibila
E o oboseala despre care nu vorbește nimeni. Oboseala celui care:
- explica
- calmează
- mediază
- înțelege
- conține
Si la final ești acuzat ca ești prea sensibil. E ironic – cel mai stabil devine „problema”. Cel care vede devine „exagerat”. Cel care simte devine „posesiv”. Asta nu e maturitate relațională. Asta e inversarea responsabilității.
Nu mai repari ce nu te-a văzut
Nu mai repari dinamici în care empatia ta e consumata, dar nu întoarsă. Nu mai repari situații în care ești chemat sa stabilizez, dar nu ești inclus în construcție. Nu mai repari povesti în care adevărul este deranjant. Pentru ca adevărul simplu este acesta:
- ai fost prezent
- ai fost implicat
- ai fost real
Daca asta nu a fost suficient ca sa fii văzut, nu e treaba ta sa devii mai mic, mai tăcut sau mai rece. E treaba ta sa pleci.
Concluzie
Exista o diferență intre a lupta pentru iubire și a lupta singur. Când începi sa iți reduci intensitatea doar ca sa nu deranjezi, nu mai e iubire. Când trebuie sa te explici constant pentru ca vezi prea clar, nu mai e parteneriat. Si atunci alegi ceva mai greu decât reparația: alegi demnitatea. Nu mai repari ce nu te-a văzut. Pentru ca, în sfârșit, te-ai văzut tu pe tine.