Exista un tip de oboseala care nu are legătură cu lipsa iubirii. Este oboseala de a explica. De a explica aceleași lucruri. De a reveni asupra acelorași situații. De a încerca din nou și din nou sa faci înțeles ceva care pentru tine este evident. Aceasta oboseala apare rareori brusc. Se instalează lent.
Prima faza: speranța
La început, fiecare discuție pare o oportunitate. Crezi ca daca explici mai clar, celalalt va înțelege. Crezi ca daca îți alegi mai bine cuvintele, conflictul se va rezolva. Exista răbdare. Exista disponibilitate. Exista energie.
A doua faza: repetiția
Apoi începi sa observi ceva. Aceleași probleme revin. Aceleași explicații trebuie reluate. Aceleași întrebări apar din nou. Nu pentru ca situația este complexa. Ci pentru ca ceva nu este cu adevărat integrat de celalalt.
A treia faza: frustrarea
In acest punct apare o schimbare subtila. Nu mai explici doar pentru a fi înțeles. Explici pentru a nu fi interpretat greșit. Pentru a corecta presupuneri. Pentru a repara distorsiuni. Discuțiile devin mai lungi. Dar rezultatul rămâne același.
A patra faza: oboseala
La un moment dat apare o iluminare. Nu ca celalalt nu ar putea înțelege. Ci ca nu vrea sau nu poate sa integreze ceea ce se aude. Si atunci incepe oboseala. Nu mai este furie. Nu mai este entuziasm. Este doar epuizarea de a relua aceeași conversație.
Momentul în care ceva se schimba
Când aceasta oboseala devine constanta, apare o transformare. Cel care explica incepe sa tacă. Nu pentru ca nu ar mai avea ce spune. Ci pentru ca nu mai vede sensul. Iar când dialogul dispare, relația intra într-o faza noua. Faza distantei.
Concluzie
O relație nu se termina întotdeauna în momentul unui conflict major. Uneori se termina mult mai discret. In momentul în care cineva realizează ca explica de prea mult timp aceleași lucruri fără sa fie cu adevărat auzit.