Exista un moment critic în relația părinte – copil: momentul în care copilul spune ceva incomod. Nu ceva „frumos”. Nu ceva „corect formulat”. Ci ceva real.
Ce face copilul
Copilul nu vine cu strategie. Nu vine cu manipulare. Vine cu disconfort:
- „m-am saturat”
- „nu imi place”
- „e greu pentru mine”
Este exprimare bruta, dar autentica.
Ce aude părintele
Nu aude emoția. Aude atacul:
- „nu faci bine ca părinte”
- „ești vinovat ca părinte”
- „ești un părinte slab”
Si, în acel moment, apare reflexul – apărare.
Cum arata apărarea
- „nu e adevărat”
- „exagerezi”
- „vezi cum vorbești”
- „nu mai dramatiza”
Sau, mai dur – „încerci sa ma șantajezi?”
Ce se întâmplă de fapt
Părintele nu răspunde copilului. Răspunde propriei anxietăți. Nu tolerează disconfortul. Nu poate sta în el. Si atunci îl respinge.
Efectul invizibil
Pentru adult, e o replica. Pentru copil, e un mesaj:
- „nu ai voie sa simți asta”
- „nu e bine ce spui”
- „trebuie sa te oprești”
Concluzie rece
Un părinte care se apără constant nu mai este disponibil emoțional. Iar un copil fără acces emoțional învață sa se închidă.