Daca nu știi ce simți fata de un om, inchide ochii și imaginează-ți ca nu mai este.
- Nu este în viata ta,
- Nu mai este în lumea ta,
- Nu mai este în inima ta.
Nu mai sunt momentele în care rădeați împreuna. Nu mai sunt serile liniștite în care stăteai cuibărit în bratele lui. Nu mai sunt nopțile de apropiere. Nu mai sunt plimbările de o seara. Nu mai sunt certurile mărunte… nu mai sunt iritările, tăcerile, împăcările. Nu mai sunt călătoriile în doi. Săruturile … nu mai sunt ochii lui / ei. Nu mai sunt mesajele, apelurile, prezenta lui constanta sau incomoda. Pur și simplu nimic din toate acestea nu mai este. Daca nu știi ce simți fata de acel bărbat / femeie , fa acest exercițiu simplu: inchide ochii și imaginează-ți ca nu mai este.
Si întreabă-te sincer: Ce simți…?
Ce dispare?
Dispare liniștea? Sau dispare tensiunea?
Dispare bucuria? Sau dispare neliniștea?
Dispare siguranța? Sau dispare frica?
Si mai ales: ce rămâne?
Rămâne gol? Sau rămâne pace?
Rămâne regret? Sau rămâne ușurare?
Rămâne dor? Sau rămâne eliberare?
La toate aceste întrebări, răspunsul nu minte. Pentru ca mintea poate raționaliza, dar corpul și emoția știu.
Absenta spune adevărul pe care prezenta îl ascunde
In prezenta, ne putem păcăli:
- prin obișnuintă
- prin frica de singurătate
- prin atașament
- prin promisiuni
- prin speranța ca „va fi mai bine”
Dar în absenta, rămâne doar esența. Daca absenta cuiva te liniștește mai mult decât te doare, nu era iubire matura. Daca absenta cuiva iți aduce aer, nu pierdere, relația era deja o povara.
Nu te îndrăgosti de cuvinte
Cuvintele pot fi frumoase. Pot fi spuse ușor. Pot fi repetate fără efort.
Prezenta, însă, nu poate fi mimata. Iubirea reala nu se demonstrează prin promisiuni, ci prin disponibilitate emoțională. Prin faptul ca celalalt rămâne. Prin faptul ca nu dispare când devine greu. Prin faptul ca nu se retrage când este nevoie de implicare.
Iubirea adevărată nu se apără. Nu se justifica. Nu se explica la nesfârșit. Ea exista și atât.
De ce uneori realizam ce am avut doar dupa ce pierdem?
Poate pentru ca omul tinde sa caute mereu mai mult. Poate pentru ca nu știe sa prețuiască ce are. Poate pentru ca ajunge sa confunde liniștea cu plictiseala. Poate pentru ca este prins intre trecut și frica.
Si uneori, da – ceea ce avem este exact ceea ce ne trebuie. Uneori avem iubirea vieții noastre și nu știm. Alteori, avem doar o relație care ne tine pe loc, iar sufletul știe asta, chiar daca mintea refuza sa accepte.
Când nu știi daca sa pleci sau sa ramai
Exista momente în care nu știi daca sa mergi mai departe sau sa te oprești. Atunci nu te întreba ce ar putea fi. Întreabă-te ce este. Prezentul nu minte. Daca prezentul iți cere lupta – lupta. Daca iți cere asumare – asuma. Daca iți cere curaj – ai curaj. Dar daca prezentul iți arata lipsa de reciprocitate, de implicare, de prezenta reala, atunci nu mai este despre lupta. Este despre adevăr.
Un adevăr greu de acceptat
Unii oameni nu pot fi fericiți, nu pentru ca nu au iubire, ci pentru ca sunt captivi într-un trecut nerezolvat.
Sunt „suflete captive”:
- în traume
- în frici
- în evitarea intimității
- în control
- în indecizie
Iar iubirea, oricât de mare, nu poate salva pe cineva care nu vrea sa fie prezent.
Exercițiul absentei nu este despre a pleca
Este despre a vedea. Nu te întreabă daca îl iubesti. Te întreabă daca te pierzi lângă el /ea sau te regăsești. Si uneori, cel mai mare act de iubire nu este sa ramai, ci sa recunoști ca absenta spune mai mult adevăr decât prezenta.
Va doresc sa fiți fericiți și sa fiți iubiți !